Ş-am ajuns la IDEO. Cam călduţ un pic în sală, emoţii multe în aer, lumea se fâstâceşte, dar asta e clar pentru că le pasă. Ne-am luat ecusoanele, mapele şi carneţelele colorate la intrare şi am căutat un locşor comod.

PARTEA I

Adriana Ursache ne întreabă dacă ne place de Iaşi, cu o panoramă grozavă a oraşului proiectată pe fundal. Multe mâini se ridică, altele stau cuminţi jos, în semn de protest, cum să Iaşul sucks. Şi de ce să rămânem acasă? Cică schimbarea nu vine ca ploaia din cer, ci de la noi. Parcă parcă are dreptate. N-ai cum să fugi şi să vrei să fie bine dacă tu nu mişti un deget (18:22)

Cum face Adriana o schimbare? Păi se ocupă de ăştia creativi, că-s mai simpatici decât restul, face proiecte şi evenimente pentru ei, alături de colegii de la Asociaţia Industrii Creative. Şi mai spune că nu avem voie să criticăm Iaşul dacă nu facem nimic pentru el. Adică ne încurajează. Aplauze.

Acum urmează Mihai Pintilei, de la Teatru Fix, care n-are habar, dar vrea să aibă (aşa scrie în agendă). Să vedem ce ne zice.

De 10 ani a plecat din Iaşi, iar la întoarcere a descoperit cât de mare este potenţialul oraşului, mai ales din punct de vedere al creativităţii, al spaţiului de expresie a acesteia. Şi uite aşa s-a întâmplat un teatru fix, pentru a face cunoscuţi oamenii preocupaţi de artă. Pentru a aduna la un loc oamenii care sunt ca nişte “motoare ale comunităţii locale” şi pentru a-i convinge de importanţa culturii. (18:35)

Mihai vorbeşte sincer şi direct. E amuzant, transpiră (e cald în sală, dar pare emoţionat şi de-aia e şi mai simpatic). Face glume şi ne spune pa pa. Avem şi o întrebare. De ce Teatru Fix şi nu altfel? Şi, bineînţeles, avem şi un răspuns. A fost Teatru Pas iniţial (pentru a-şi reaminti să ia lucrurile pas cu pas), dar a rămas Teatru Fix –  din dorinţa de a deveni un reper fix în oraş.

Acum vine Răzvan  Gîrmacea, despre care aflăm că s-a bucurat mult la ultimul training pe care l-a ţinut studenţilor şi a simţit într-adevăr că i-a învăţat ceva. Şi mai aflăm că a călătorit tare mult în locuri îndepărtate şi exotice. Îi place să fie antreprenor, să dezvolte afaceri. De aceea nu se implică emoţional, pentru că deciziile se iau la rece, cu cap, asta dacă vrei să meargă biznisu’.

Trebuie să spun că toţi speakerii au poze superbe pe fundal şi se văd bine chiar şi de aici, din spate. Răzvan chiar a fost cam peste tot prin lume (poză cu tigru! vă spune ceva?). În faţa mea e o tipă care râde atâââât de amuzant: piţigăiat şi cu frâne. Trebuia să fiţi aici!! (18:47)

Dacă vrei să fii antreprenor, trebuie să reţii asta.

La început simţi adrenalină, munceşti cu entuziasm şi neobosit. După lansare, un pic din entuziasm pleacă şi-ţi face cu mâna zâmbind. Mai faci una alta, dar îţi dai seama repede că orice pauză te poate abate de la calea succesului. Şi îţi cam dai seama că nu te poţi opri, chiar dacă simţi că munceşti în gol uneori. Mai sunt şi momente grele, dar ideea e să nu arăţi (mai ales angajaţilor) că treaba nu e roz. E important să munceşti şi să te redresezi.

Mai zice o chestie tare deşteaptă: dacă eşti bun la ceva, nu trebuie musai să-ţi faci afacere. Alegerea asta presupune să-ţi placă riscul şi aventura şi să îţi asumi rolul de manager. Şiii iar aplauze! Îmi place treaba asta cu 11 minute! Urmează pauza, yeeeey! (18:55)

PARTEA a II-a

E fix şapte jumate şi urmează domnul profesor Gheorghe Ilie Fârte (pe care am avut plăcerea deosebită să îl cunosc în anul I, la UAIC şi de la care am învăţat survival skills &mentality). Cred că în direcţia asta merge şi discursul de azi după titlu. Dar aşteptăm să vedem, nu ne pripim cu concluziile.

Probă de microfon. Nu se aude. Vrem să se audă! Nu-mi plac întârzierile. Hai că începe.

Domnul profesor e pus pe treabă bine de tot. Vrea să ne vorbească serios şi ne avertizează. Ne spune despre cariera aleasă: cea de om. Hmm…nu m-aş fi gândit la asta.

A pornit de la coada vacii Mândraia. Nu, nu e o glumă, dar e amuzant într-adevăr. Apoi babysitter cu cele 5 surori. Au urmat numeroase eşecuri şi o carieră de instalator. Apoi un job lejer de tâmplar. Apoi poc la UAIC, de la student, la doctor în logică. Impresionant până acum. Rili. Ceea ce e şi mai fain e că meseria de a fi om îţi dă multă libertate. Tocmai de aceea domnul profesor recunoaşte cu sinceritate că nu are habar unde ar putea să fie în 5 ani.

Dar ce înseamnă libertatea? Păi o idee ar fi să nu reacţionăm la orice. Mai ales dacă e gratis (găleţi, sarmale, priceless, dacă mă întrebi pe mine). Întrebarea cheie: când se termină cariera de om? Şoc. Răspunsul ăsta n-o să vă prea placă: oricând! Damn! Adică dacă acum pleci, ar cam trebui să nu-ţi pară rău. Şi un lucru de care nu-i pare rău domnului Fârte e că nu a schimbat societatea. Cică sunt destui care se inghesuie să facă trebuşoara asta murdară de martir. Dar o fac degeaba, ne asigură dumnealui că societatea se reglează singură. Al naibii sistem eficient!

Deci, când eşti destul de om? Păi…când ai făcut tot ce trebuie, ce e bine. Atunci când ţi-ai făcut toată treaba, când ţi-ai valorificat potenţialul şi ai ajuns într-un punct în care eşti mulţumit de tine. Iar aplauze! Acum întrebări. Doamna etnograf are o singură curiozitate (pentru premiu) – dacă se păstrează ori ba obiceiurile în satul natal. Din păcate nu. Sad puppy face. (19:52)

Andrei Gheorghiescu vine să vorbească despre curajul de a lupta în viaţă. Face multe, dar eu rezonez în mod special cu Turnul Nostru, pentru care am şi votat, alături de colegii mei din AIESEC. E impresionant ce am auzit până acum. Sunt fapte care deja au intrat în istorie (despre bunici, cruzime, lagăre, viaţă luată de la zero, ambiţia de a reuşi, pentru că nu ai altă opţiune).

De unde vin experienţele pe care să ne bazăm curajul? Păi, în mare, din experienţele noi. De la oameni noi, de la chestii pe care le facem, de la zona din exteriorul cercului safe de comfort. Bazându-se pe faptele eroice evocate, Andrei spune cu nonşalanţă că în ziua de azi nici măcar n-ai nevoie de curaj. De ce? Pentru că trăim într-o lume comodă, într-o zonă în care, chiar şi atunci când se împute treaba, totuşi nu-i aşa de rău cum a fost în vremurile cu adevărat grele. Aplauze!

Opt şi zece. Doamna Angela Paveliuc-Olariu e tare amuzantă. Zice că se simte ca o relicvă adusă pentru a fi examinată atent, în mijlocul mulţimii. Aşa-i când lucrezi la muzeu! Dar serios că nu e adevărat. Deşi aflată la vârsta senectuţii, doamna etnograf e mai actuală în discurs decât mulţi dintre noi (puştimea adică). Cea dintâi vorbă de duh: “Dacă cineva aruncă în România o piatră, omoară ori o găină, ori un doctor în ştiinţe”. Mă dor fălcile de la râs. Îmi place la 11even!

Acum aflăm că viaţa fără curaj şi credinţă nu face mare lucru. E greu să nu îţi fie simpatică o persoană care ţi se adresează cu atâta căldură. Chiar dacă nu rezonez mereu cu afirmaţiile privitoare la religie. Ca să explic, atunci când trecem prin perioade grele, ar trebui, în opinia doamnei Angela, să facem apel la divinitate şi să dezgropăm spiritualitatea care zace în noi. Hmm…

E fascinant prin câte locuri s-a plimbat doamna etnograf şi cât de departe a devenit ambasadoarea României şi a oraşului Iaşi (peste ocean! în Monterrey chiar. amazing!). Nu pot să nu remarc faptul că dumneaei seamănă extrem de bine cu Draga Olteanu Matei! Incredibil. Păcat că mi s-a descărcat camera, că vă arătam neapărat.

Întrebarea serii: cum de v-aţi menţinut atât de vie? Aşa cum bănuiam, cu umor! Tot cu umor a trecut şi prin această întrebare veselă. Să nu-ţi fie teamă de ridicol. Word!

8 jumate şi începe Andrei Haţegan. Surpriză! Se cântă. We singing colors.Cât de frumos mod să-ţi faci intrarea. Vocile sună foarte cald şi melodios. Mi se cam termină bateria. Acuşi fug la o priză şi vă anunţ după pauză ce se mai întâmplă Ce să-i faci dacă n-am şi eu un mac să mă ţină 8 ore…

A trecut şi pauza…am aflat că Andrei a început în Iaşi, la Agency One, că e fan Cristian Tudor Popescu. Că s-a mutat în Bucureşti, dar nu-i ajunge şi vrea la New York. A “evadat” de la toate joburile după un an jumate pentru că i s-au aprins călcâiele după muzică. Şi are şi de ce. Cântă grozav în trupele The Amsterdams şi We Singing Colors. Duminică pleacă în Suedia şi de acolo în toată lumea.

PARTEA a III-a

Acum ne vorbeşte părintele Răzvan Aonofriesei, care slujeşte prin semne surdo-muţilor din Iaşi. Asta chiar n-am mai auzit. Cât de mult altruism să ai ca să îţi dedici timpul unor oameni mai puţin norocoşi, care îţi solicită ajutorul…(21:28)

La întrebarea “Cu ce v-a îmbogăţit experienţa de a-i ajuta pe cei surdo-muţi?”, părintele răspunde într-un mod care pune capăt oricărui zumzet, cu o întrebare retorică: “ţi se pare puţin să trăieşti în două lumi deodată?“…

Doamna Maura Anghel, jurnalist de presă scrisă şi online, cea care se ocupă şi de Glare Magazine, ne vorbeşte despre bucurie şi despre necesitatea de a face totul imediat, pe care o resimţea în trecut. După implicarea în proiecte sociale foarte valoroase, fără aşteptări, doamna Anghel şi-a dat seama că lucrurile nu se întâmplă atunci când vrei, ci atunci când trebuie. A cunoscut astfel mulţi oameni care au inspirat-o, pe care i-a ajutat şi alături de care a simţit bucuria.

Şi cică dacă tot bucuria e gratis, am putea s-o privim ca pe o afacere, ca pe o investiţie care nu implică decât timp, dar care ne oferă beneficii imense. Foarte însufleţit discursul ăsta! Doamna Maura Anghel pare o persoană tare inimoasă!

Urmează Emanuel Martoncă. (21:46)

Acum ascultăm un discurs despre frica de eşec. Adică lipsa ei  Convins că nu se va întoarce în România decât în vacanţă, Manu a plecat în Belgia, însă dorinţa de a nu fi o rotiţă mică într-o mare maşinărie străină, ci o roată mai mare într-un mecanism semnificativ, l-a adus înapoi acasă.

La un eveniment organizat recent pentru tineri, Emanuel a constatat diferenţa dintre tinerii români şi suedezi. Având la dispoziţie câteva butoane, din care 3 erau “surpriză”, tinerii români au rămas stingheri, având nevoie de încurajări pentru a-şi învinge teama. Suedezii au venit şi au apăsat direct pe butoane, pentru că lor nu le era frică să greşească. Asta spune multe despre sistemul în care am crescut, un sistem care ne învaţă doar drumul drept pe de rost şi nu ne învaţă să ne căutăm singuri propriul drum. Adică ne învaţă să ne fie teamă de eşec. Un obicei cam păcătos, de care trebuie să ne lepădăm repede, chiar dacă asta e uliţa pe care suntem “mânaţi” încă de la grădi:)

(21:59) şi urmează doamna Beatrice Rancea, managerul Operei Naţionale Române din Iaşi! Abia aştept.

Obişnuită cu performanţa, Beatrice Rancea ne vorbeşte despre sacrificiile pe care un artist le face pentru pasiunea sa. Nu din obligaţie, ci din demenţă, din pură dorinţă de a face ceea ce iubeşti să faci. Trecută prin accidente dureroase (meniscuri rupte în timpul spectacolului), nu a renunţat nici o clipă, în ciuda dificultăţilor. Convingerea că tot răul e spre bine a făcut-o să devină coregraf, să o ia de la capăt şi să descopere o cale pe care nu o luase în calcul înainte.

A intrat la regie de teatru, şi-a schimbat radical profesia şi viaţa (şi numele). Afirmă cu foarte mare convingere în glas că nu-ţi trebuie nimic, decât determinarea pentru a reuşi. Şi îi dau dreptate, pentru că cel puţin munca depusă în Iaşi, în calitate de manager la Operă, conducând 258 de angajaţi, are efecte foarte bune în comunitate.

Doamna Rancea iubeşte animalele şi are 28 de maidanezi adoptaţi. Îi e dor de casă, însă munca pe care o face îi oferă satisfacţii mari şi compensează eforturile depuse.

Gata! Aplauze pentru toată lumea şi bucurie. Vă mai spun dacă se întâmplă altele mari.