Acum că toţi iepurii din felicitările de pe facebook au fugit înapoi la locul lor în natură (hopefully nu în vreo oală ca fel de mâncare domestico-festiv), am îndrăznit să scot nasul din casă un pic. Ce-am găsit pe-afară deja nu mai e vreo surpriză pentru nimeni, dar pentru că totuşi sunt în vacanţă şi trebuie să rup cumva rutina somnicului de după amiază, mă gândeam că “sharing is caring”, aşa că iată un mini-pastel hiper-realist al urbei în care ne lăfăim zilnic (din seria denumirilor date în momente cu prea puţină luciditate).
De câteva săptămâni deja, mă gândesc serios că va trebui să înlocuiesc încălţările mele (deloc sofisticate de altfel) cu o pereche de gumari, care să facă faţă noului trend rustic de pe străzile Iaşului. Pentru că acum, mai mult ca oricând, simt că locuiesc într-un mare sat cu blocuri. Şi nu e rău, îmi place la ţară, iar Iaşul, din fericire, are şi copaci destul de mulţi, aproape destui cât să înghită tonele de praf de pe proaspetele şantiere ad-hoc. Ştiuuu, ştiuuu, sunt mofturoasă, dacă nu-mi place, n-am decât să mă mut, nu?
Ideea e cam aşa: aş ieşi cu mare drag la plimbare dacă m-aş mişca pe patru roţi în loc de cele două picioare pe care le am. Problema nu e că nu îmi place mersul pe jos. Ador să merg pe jos! Când plimbarea mea se transformă însă într-un slalom nebun printre utilajele de scurmat pământ cu roata mai mare decât înălţimea mea cu mâinile sus…păi atunci e cam greu să mă bucur de aerul curat. Dacă a mai rămas vreun pic, adică.
Îmi era destul de lene să merg pe jos acasă din centru, dar totuşi făceam asta destul de des, de dragul celor 30 de minute în care îmi dădeam voie să nu am nici un gând important sau enervant. Acum însă, încerc (degeaba, normal) să mă bucur de plimbarea mea pe jos. După vreo 10 ture până acasă şi-napoi pe strada Palat şi de mers prin şanţuri (literally), am încercat pe partea cealaltă, de la Hală pe Sf. Lazăr. Bineînţeles, şi acolo se sapă de zor. Ca cireaşa de pe gunoi, o monumentală sticlă (goală) de Finlandia tronează probabil şi acum în mâlul de pe trotuar/uliţă. Totuşi, nimic nu spune “beţivăneală” mai tare ca mirosul de pipi, îmbibat binişor de-acum în malul drept al Bahluiului. Asta oricum nu e ceva nou. Nou e faptul că pe aproape orice stradă ai alege să mergi, te chinui să nu îţi murdăreşti hainele şi încălţămintea şi nu pot să cred că nimeni nu a avut măcar un pic de consideraţie cât să sape străzile una câte una, ca măcar să ai un trotuar întreg pe care să mergi. Şi pe Lăpuşneanu se sapă (încă mi se pare amuzant cum ne strecurăm la ore în clădirea Romtelecom, ca nişte veveriţe la o cursă cu obstacole), pe la BCU, prin Copou etc.
De dragul progresului, am înghiţit în sec şi mi-am dat un şut în fund (mental), ca să rămân la buget şi să am abonament ieftin la toamnă. Nu, nu cred că se va termina tot înainte de 2013. Nu, nu plec din oraş, vreau doar să mă pot deplasa pe stradă ca orice om normal dintr-un loc normal, că vine vara şi o să vreau să mă plimb seara prin oraş, să simt răcoare şi miros de copaci, nu praf şi moloz.
